Crini - Miercurea fara cuvinte 26/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

Sânzienele – Dansul Zânelor în Lumina Solstițiului

În noaptea de Sânziene, pământul respiră altfel.
Sub cerul deschis, stelele nu mai sunt doar lumină — sunt ochi care veghează.
Aerul se sfințește cu parfumuri de flori galbene, iar iarba tremură sub pașii nevăzuți ai celor ce vin din văzduh.
Zânele nu se arată. Ele se simt.
În foșnetul frunzelor, în liniștea care nu e liniște, în visul care nu e somn.
Vin cu părul despletit, cu cununi de sânziene și cu pași care nu lasă urme.
Vin să binecuvânteze, să vindece, să vegheze.
Cine pășește desculț prin rouă în această noapte pășește în altă lume.
Cine iubește curat, fără teamă, va fi atins de har.
Cine visează sub cerul liber, va auzi numele său rostit de stele.
Sânzienele nu sunt poveste.
Sunt... ceea ce a fost înainte de cuvinte.
Sunt ce va fi, după ce tăcerea va înflori din nou.
Sunt amintirea că a fost odată o lume, în care femeia era lumină, iar natura — altar.
O lume în care zânele nu trăiau în basme, ci în poieni, în izvoare, în cântecul păsărilor.
Și dacă taci, dacă asculți cu adevărat,
le vei simți.
Dansând.
Râzând.
Șoptind numele tău.

---

Tot pe 24 iunie, se celebrează Ziua Universală a Iei. Ia este mai mult decât o haină – este povestea cusută a neamului românes, o rugăciune în fir și ac, o amintire a zânelor care odinioară umblau printre oameni.

---

Stiati ca exista o International Fairy Day? Este o zi dedicată celebrării lumii magice a zânelor și a altor creaturi mitice si se serbeaza anual pe 24 iunie. Este o ocazie pentru a onora imaginația, fantezia și poveștile care au captivat generații întregi de copii și adulți.
Scopul este de a încuraja creativitatea și de a păstra vie magia poveștilor cu zâne, spiriduși, elfi și alte ființe fantastice.
Este o zi în care ne putem reconecta cu copilăria, cu natura și cu ideea că „totul este posibil”.
Zânele sunt adesea văzute ca păzitoare ale naturii, simboluri ale bucuriei, tinereții și speranței
Deși nu se cunoaște exact cine a inițiat această zi, se crede că a fost popularizată de Jessica Galbreth, o artistă cunoscută pentru lucrările sale cu îngeri și zâne.
Zânele apar în mitologii din întreaga lume – de la Tylwyth Teg în Țara Galilor, la banshee în Irlanda, la Sânzienele românilor si până la spiritele naturii din credințele și mitologiile popoarelor indigene amazoniene.

Floarea de Sânziană

...nu e doar o plantă.
Este o stea galbenă căzută pe pământ, o șoaptă solară prinsă în tulpină subțire.
Are petale ca razele unui soare blând, răsfirate în cercuri delicate, ca niște cununii de lumină țesute de degete nevăzute.

Culoarea ei nu e galben.
E aur topit în rouă, e lumina dimineții prinsă în pânză de păianjen, e mierea și zâmbetul verii în pragul solstițiului.
Mirosul ei nu se simte cu nasul, ci cu inima — e parfumul copilăriei, tămâia câmpului, ruga nerostită a ierburilor.

Tulpina firavă pare că s-ar frânge la prima adiere, dar ascunde în ea puterea blândă a vindecării.
Este toiagul invizibil al zânelor, cu care ating fruntea celor aleși.
Unde cade o floare de Sânziană, acolo pământul își amintește că e sacru.

Când fetele o împletesc în cununi, nu fac doar un gest — ci deschid o poartă.
Când o așază pe apă, nu doar speră — ci vorbesc cu destinul.
Când o poartă în păr, nu se înfrumusețează — ci devine parte din vrajă.

Floarea de Sânziană poartă în forma ei o cruce de aur,
desenată cu grijă de soare pe obrazul pământului.
Petalele ei se deschid în patru, ca o cruce de lumină,
un semn tainic, o rugăciune vegetală,
o binecuvântare care nu se rostește, ci se înalță.

Nu e doar floare — e mir întrupat în petale,
o ofrandă galbenă, ridicată din iarbă spre cer,
o amintire că natura însăși știe să se închine.

Floarea de Sânziană nu crește.
Ea se naște dintr-un cântec vechi, dintr-un vis de vară, dintr-o promisiune a soarelui.
Și dispare tăcut, ca o zână care nu vrea să fie văzută, ci doar simțită.

În umbra lunii și a vremurilor

Aceasta nu este doar povestea unei melodii. Este povestea unei generații care a învățat să viseze în șoaptă, cu urechea lipită de radio și inima deschisă către o lume mai liberă.

Am descoperit „Moonlight Shadow” într-o epocă în care lumina muzicii internaționale pătrundea cu greu prin cortina de fier a comunismului. Erau începuturile anilor ’80, când vocile din afară erau aproape complet reduse la tăcere. Și totuși, pentru noi, adolescenții visători, exista Europa Liberă cu "Top 10" – o fereastră sonoră către o lume interzisă – și vacanțele la Marea Neagră (Costinești), unde Radio Vacanța aducea ca o briză de libertate, ecouri din topurile europene.
Mai aveam o sărbătoare aparte - noaptea de Revelion. Atunci, pentru câteva clipe, televiziunea română transmitea mesaje muzicale internaționale. Era un miracol să vezi un artist străin pe micul ecran, o apariție care ne rămânea în suflet luni întregi. Revistele Bravo, aduse pe furiș de sașii cu rude în Germania, erau comori. Se licitau posterele din mijlocul lor ca niște relicve sacre ale unei lumi interzise. Pe piață, se găseau discuri vinil cu versiuni românești sau instrumentale ale marilor hituri internaționale – o formă de supraviețuire sufletească.
În vara lui 1983, în spatele blocului meu s-a instalat un mic parc de distracții ambulant. Nu știu nici azi ce legături aveau acei oameni cu autoritățile (securitatea), dar aveau acces la cele mai noi hituri din lume. Muzica lor răsuna tare, fără teamă, făcând să vibreze geamurile apartamentelor noastre. Acolo, printre lanțuri care se învârteau, râsete de copii și miros de vată de zahăr, am auzit pentru prima dată vocea lui Maggie Reilly. „Moonlight Shadow” m-a fermecat instantaneu. Nu înțelegeam versurile, dar refrenul îmi părea o vrajă. Ciuleam urechile, încercând să prind fiecare sunet, fiecare silabă. Mai târziu, aveam să descopăr cuvintele pline de dor și mister și abia mult mai târziu am aflat despre legătura emoționantă cu John Lennon.

Chiar în acel an (1983), într-o noapte de mai, lumea muzicală a fost atinsă de o vrajă. href="https://de.wikipedia.org/wiki/Mike_Oldfield">Mike Oldfield, magicianul sunetelor, și Maggie Reilly, cu vocea ei de catifea, au lansat „Moonlight Shadow” – o piesă care avea să devină nu doar un hit european, ci și o legendă muzicală. Versurile sunt o pânză de metafore, în care moartea nu este brutală, ci poetică, ascunsă în umbrele lunii. Este o elegie modernă, în care o femeie își pierde iubitul într-o noapte misterioasă, iar tot ce-i rămâne este o siluetă, un ecou și o rugăciune: „I stay, I pray / See you in heaven one day”.
Deși Mike Oldfield nu a confirmat niciodată oficial, mulți fani și critici au văzut în piesă o referință voalată la moartea lui John Lennon, împușcat în fața casei sale în 1980. Versul „He was shot six times by a man on the run” pare să trimită direct la acel moment tragic. Totuși, Oldfield a declarat că inspirația a venit mai degrabă dintr-un film despre Houdini – un alt simbol al dispariției și misterului.
Piesa a fost compusă într-un interval scurt, între februarie și aprilie 1983, în studioul din Denham, Anglia. Oldfield a scris muzica și versurile, iar Maggie Reilly a dat viață poveștii cu o interpretare plină de emoție, dar reținută, ca o lacrimă care nu cade niciodată. Vocea ei nu plânge – doar șoptește durerea, o durere care se simte mai profund tocmai pentru că nu țipă.
„Moonlight Shadow” a fost un succes uriaș: locul 1 în Italia, Austria, Elveția și Norvegia, și locul 4 în Marea Britanie. A fost relansată în 1993 și reinterpretată de nenumărate ori, dar nimeni nu a reușit să redea magia originală. Este una dintre acele piese care nu îmbătrânesc, pentru că vorbesc despre ceva universal: pierderea, dorul, speranța.
Pentru mine, rămâne mai mult decât o melodie. Este o amintire sonoră a unei veri în care am visat cu ochii deschiși, într-o lume în care visul era, poate, cea mai curajoasă formă de libertate.

Holi Festival în cea mai lungă zi a anului – Vara a explodat în culoare

12 ani de promisiuni, luni de așteptare și o singură zi — a solstițiului — care m-a aruncat direct în vară într-o explozie de culoare. Totul s-a întâmplat pe 21 iunie, în cea mai lungă zi a anului.
Augsburg, al treilea cel mai vechi oraș din Germania (cu rădăcini romane și suflet german), a găzduit cea de-a 12-a ediție a Holi Festival. Ca în fiecare an, evenimentul s-a desfășurat în parcul din fosta uzină de gaz, la umbra impunătorului Gaskessel, una dintre cele mai emblematice clădiri ale orașului.
Fscinant este că, într-un astfel de decor cu greutate istorică, are loc un festival născut la mii de kilometri distanță, inspirat de o sărbătoare hindusă. În Europa, Holi a fost adaptat. Conotația religioasă originală s-a pierdut, transformându-se într-o sărbătoare urbană a culorii, comunității și libertății. Nu mai e despre spiritualitate, ci despre a fi împreună, a dansa, a râde și a te pierde în vibrația lumii. Emoție colectivă, trăită în alb — tricouri, pantaloni scurți sau fuste — acoperite treptat cu praf roz, galben, albastru și portocaliu.
Parcul fremăta de muzică și energie. Copacii păreau că dansează odată cu noi, iar sub frunzișul lor răcoros, beat-urile se împleteau într-un curcubeu sonor. Deși stilurile nu sunt neapărat pe gustul meu, pentru un festival în aer liber s-au potrivit perfect. Programul de pe scenă a curs fără oprire. DJ-ii s-au succedat impecabil și au creat împreună un potpuriu vibrant din House, EDM, Charts, Techno și tot ce înseamnă ritm care te face să nu stai locului. Muzica nu s-a oprit nicio clipă. Seturile s-au legat perfect, ca un singur flux sonor care a ținut atmosfera sus pe tot parcursul după-amiezii.
N-am întâlnit figuri cunoscute, dar nici n-a fost nevoie. Am schimbat câteva zâmbete, un gest, un „ce culoare ai în punguță?” — și, în secunda următoare, dansam cot la cot. Așa am cunoscut-o, spre exemplu, pe Marion din Mediaș, venită împreună cu fiul ei Florian tocmai din Bamberg pentru acest festival la care, spuneau ei cu mândrie, vin în fiecare an. Am râs atât de mult, că parcă și culorile se lipeau de zâmbet — eram praf din cap până-n suflet.
Raluca mea m-a atins pe umăr și, zâmbind, mi-a arătat alte mame dansând cot la cot cu fiicele lor — ca și noi. O galerie de generații amestecate, unite de aceleași culori, același ritm, aceeași libertate. Eram acolo, în mijlocul energiei, dansând alături de tineri cu același chef și aceeași poftă de viață. Nu priveam viața dintr-un colț — îi țineam pasul în ringul de dans, acolo unde vârsta nu are ecou. Iar când o tânără s-a strecurat spontan în selfie-ul nostru și ne-a luminat poza cu un chiot și un zâmbet larg, am simțit că a ridicat vibe-ul cum numai spontaneitatea sinceră poate s-o facă. Acolo, în fiecare beat care ne prindea și ne elibera, din nou și din nou.
Am băut cola și radler, am dansat cât pentru o vară întreagă și ne-am lăsat pictate pielea, hainele și râsetele de fiecare nor de culoare care ne atingea.
Pe la ora 18:00, deși muzica încă vibra în aer și pașii nu voiau să se oprească, am pornit spre casă pentru că aveam de onorat o altă invitație dragă — la ora 19:00 vecinii ne așteptau, pe mine, pe Helmut și pe Leo, în grădina lor pentru o bere rece și o seară tihnită.
Ca să ajungem acasă, Raluca a scos din portbagaj două pături în care ne-am înfășurat ca niște picturi ambulante — protejând tapițeria mașinii și prelungind parcă vraja zilei. 😅 Venisem la festival îmbrăcate în alb, din cap până-n picioare, iar acum arătam ca niște zugravi neîndemânatici care s-au jucat mai mult decât au lucrat — dar ce capodoperă!
Acasă am avut timp suficient pentru un duș bun. Si, contrar așteptărilor, pulberile s-au spălat surprinzător de ușor. (la fel și hainele și espadrilele — au redevenit albe-albe). Dar au dispărut doar culorile. Amintirile acestei zile s-au fixat ca fiind o zi în care am dansat în afara timpului. O zi în care am fost, pur și simplu, fericită.
În încheiere, așa cum am promis, urmează fotografiile — momente surprinse în plină explozie de culoare, zâmbete sincere și praf magic:

 

Holi Festival - Sărbătoarea Culorilor, a Bucuriei și a Reînnoirii

Ați fost vreodată la un festival Holi? Eu nu. Dar mâine va fi prima mea dată și abia aștept! 🤗
Am tot citit despre el, am văzut poze pline de culoare, videoclipuri cu oameni dansând și râzând și de fiecare dată mi-am spus: „Cândva o să ajung și eu acolo.” Ei bine, „cândva” a devenit „acum”! Deși Holi este o sărbătoare hindusă care marchează începutul primăverii și victoria binelui asupra răului, în Europa se sărbătorește de obicei, la începutul verii. De ce? Simplu - vremea e mai prietenoasă, multi oameni sunt în vacanță, iar soarele e aliatul perfect pentru o explozie de culoare în aer liber. În plus, festivalul a fost reinterpretat într-o manieră modernă – nu mai are tenta religioasă, ci este o celebrare a bucuriei, a libertății și a faptului că măcar pentru o zi, toți suntem egali sub norii de gulal (pulbere de culoare).
Tradițional, Holi nu este doar o petrecere cu praf colorat. Sărbătoarea începe seara cu focuri aprinse – Holika Dahan – ceeea ce simbolizează arderea răului și curățarea sufletului. A doua zi, totul se transformă într-un carnaval al culorilor. Oamenii se adună în piețe, pe străzi, în parcuri, și se stropesc cu pudre viu colorate. Se râde, se dansează, se cântă. Nu contează cine ești, de unde vii sau ce faci în viața de zi cu zi – în ziua de Holi, toți sunt doar niște oameni colorați și fericiți (sursa fotografii).
Fiecare culoare are un simbol:
💙 Albastrul – divinitate și protecție, culoarea lui Krishna.
💗 Rozul – iubire și afecțiune.
❤️ Roșul – energie, pasiune și fertilitate.
💛 Galbenul – sănătate și prosperitate, inspirat de turmeric.
💚 Verdele – renaștere și armonie cu natura.
🧡 Portocaliul – curaj și spiritualitate.
La festivalul din orașul meu, organizatorii folosesc doar culori bio – un detaliu care m-a bucurat enorm. Nu doar că sunt mai sigure pentru piele, dar păstrează și spiritul autentic al Holi, când culorile erau obținute din plante, flori și alte comori ale naturii. De exemplu, galbenul venea din turmeric sau gălbenele, roșul din hibiscus, verdele din frunze de neem, iar albastrul din planta indigo. Nu doar frumoase, ci și benefice pentru piele!
Mi s-a spus că e bine să port haine albe (care pot rămâne „amintiri colorate” pentru totdeauna), să-mi protejez ochii cu ochelari de soare, să mă hidratez bine și să aplic o cremă grasă pe piele, ca să nu mă chinui prea tare la duș. Dar cel mai important sfat? Să mă bucur de moment și să nu mă tem să mă murdăresc – pentru că la Holi, murdăria e magie!
Se spune că Holi e o chemare la joacă, la libertate, la visare. O zi în care grijile se topesc în culori, iar sufletul se îmbracă în zâmbete. Poate că, din când în când, avem nevoie tocmai de asta — o zi în care viața se pictează în nuanțe vii și ne șoptește că orice vis poate prinde contur!

(Voi reveni cu fotografii si impresii autentice 💗)

Dintr-o mie de... bile și aproape tot atâtea peripeții - RIO 25-2025

De câte ori aud sau rostesc cifra 1000, nu pot să nu mă gândesc la melodia Emanuelei: «Dintr-o mie de flori parfumate eu te-am cules...»
Ei bine, în povestea mea, dintr-o mie de... bile imprimate, eu am ales doar patru — cele care purtau literele L, E, O și C. Nu pentru un vers, ci pentru a îmbrăca patru șuruburi, cele care țin mânerele tăviței mele, cu scop de "picioruș".
Vă mai amintiți articolul „Prima mea experiență cu acryl-resin”? Ei bine, acesta a fost începutul unei povești în 1000 de... nuanțe, reflexii și cu aproape 1000 de probleme! 😆😄😏
Cele patru bile nu sunt alese la întâmplare. LEO e numele cățelului meu iubit, iar C e inițiala mea. Un detaliu mic, romantic și plin de semnificație, ascuns discret în lucrarea mea.
Și totuși, dincolo de idei, simboluri și intenții, realitatea m-a pus la încercare...
A durat o veșnicie până s-a uscat rășina, iar finisajul a tot fost amânat. „Opera mea de artă”, cum o numește Helmut râzând, a trecut prin emoții, ezitări și o doză sănătoasă de improvizație.
De ce? Pentru că m-a cuprins panica în momentul în care l-am rugat să facă orificiile pentru șuruburi.😯 A fost o adevărată aventură! Cu greu am găsit spații libere între monedele încastrate în rășină, ca Helmut să poată folosi burghiul electric. Am mai pilit, am mai tras, și într-un final glorios, am reușit să prindem mânerele.
Înainte de asta, am încercat să rotunjesc colțurile tăioase. Prima încercare? Cu freza mea de manichiură. Rezultatul? O pilă blocată de rășină, bună de aruncat. Alți bani, altă distracție!
Am trecut apoi la arsenalul lui Helmut — pilele pentru metal. A funcționat, dar am zgâriat placa pe ici, pe colo... Am citit rapid despre metodele de șlefuire corecte - cu soluții speciale, pâslă, pânze fine și pași preciși... Eu? Am lustruit cu un șervețel și puțin ulei de măsline. Nu arată chiar perfect, dar mă prefac că nu observ. Sau poate că observ prea bine, tocmai pentru că mă uit prea mult la ea! Întreg proiectul a fost o combinație de curaj, încercări și soluții de moment... N-am avut parte de cursuri sau îndrumători. 😏 Doar multă curiozitate și dorința de a învăța din mers. Mi-aș fi dorit să urmez un atelier adevărat, dar cum nu am găsit nimic local, m-am orientat spre tutoriale. Multe!
Și totuși, cum se spune... nu tot ce știe meșterul se vede în lucrare. Așa că la mine, totul a fost un dans între greșeli, descoperiri și mici victorii personale.

Conform principiului Pareto, ieri am declarat proiectul „tăvița din rășină epoxidică” încheiat. Vă prezint fotografii de la inaugurare, în curte, cu două ceșcuțe de espresso...

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel: